Superficialitatea – scaderea in continuturi a vietii

Adanc lucru este a intelege si iubi Crucea. Si esential! Fara aceasta omul orbecaie fara a ajunge nicaieri. Adesea omul contemporan fuge ca de dracu de suferinta. Intreaga cultura este una a iubirii placerii. Ce nu intelege este ca din iubire poti sa-ti jertfesti fiinta, ceea ce e cea mai mare bucurie existentiala.

Cred ca principala cauza a superficialitatii este neatentia, iar neatentia vine din graba iar la baza grabei este fuga de suferinta – frica mortii si dorinta de a inghiti cat mai multa viata. Aceeasi repetata ispita a omului – poti fi ca Dumnezeu daca o iei pe scurtatura. Iar superficialitatea este principala cauza a saraciei vietii pe pamant – golirea de sensuri pana la neantizare a lumii.

Zare…

Omul voiește să vadă în zare nemărginirea nemincinoasă.

O luptă are de dus cu prea viul aproape, atât de tare, atât de convingător…

Uneori cedează și zice: lumea e ce e, cu aia, cu ailaltă.

Dar un amar se strecoară amintindu-și când și când de zare doar ca să o ucidă câte puțin în inima lui.

Jocurile vietii

A scrie. Presupune sa cauti ceva. E o miscare a ta catre exterior in sensul cel mai vast: ceilalti oameni, univers, natura, transcendent. E ca un proces de dublufeedback cu tot sistemul din care faci parte: primesti – dai – primesti. Este un fapt al propriei deveniri. Scrii pentru integrarea propriei fiinte in tot aluatul acestei lumi, sau poate in vederea gasirii lui Dumnezeu. Scrii pentru ca sunt multe de inteles, nelamurite. Nu scrii despre cum se face fundita la sireturi dupa ce ai stapanit procesul ci daca acesta inca te uimeste, te framanta si ti se pare ca existenta ta e inca incompleta daca nu cuceresti aceasta dimensiune. Scrii pentru ca te gandesti.

Devenirea nu este un proces spontan, usor, nu e o pleasca din cer. Adesea omul isi sta impotriva propriei deveniri. Cand am zis devenire ma gadeam initial la sensul ascendent, de la omul egoist, barbar, animalic la omul bun, generos, iubitor, capabil de jertfa de sine pentru binele altuia. Poate fi devenire si in sens invers, pe trepte tot mai adanci ale egoismului si rautatii si ma gandeam ca in cazul acesta, omul nu prea isi sta impotriva. Era o vorba care mi s-a parut veridica: raul poate sa-l faca oricine insa binele doar firile calite.

Ce mi s-a parut a fi adevarat este faptul ca aceasta lume in care traim noi, oamenii, poseda o anume asperitate care joaca rolul unei forte de frecare in existenta noastra. Ne sta impotriva avantului de orice fel. Tot ea, acesta impotrivire, reprezinta si mediul care ofera posibilitatea mergerii in directia avantului. Reprezinta de fapt sistemul sau complexul de sisteme cu legitatile specifice care ne ajuta sa jucam acest joc numit viata. Ma gandesc la acel exemplu de la ora de fizica in care o masina nu ar putea merge pe o suprafata unde nu exista forta de frecare, adica daca asfaltul nu ar opune rezistenta rotilor in miscare.

Prin urmare, pentru a putea creste, omul are nevoie de curiozitate – sete de cunoastere (care cred ca e infipta in fiinta umana aprioric) si de curaj pentru a-si putea sustine instinctul explorator in fata acestei lumi care ii sta impotriva prin “asperitate”. Cautarea adevarului este astfel cea mai dificila, aventuroasa, riscanta si angajanta dintre initiativele umane – cel mai serios joc ce poate fi jucat in aceasta arena. Devenirea omului mi se pare a fi organic legata de cautarea adevarului in sensul ca omul poate creste de la barbar, de la a fi un animal speriat de propria-i vulnerabilitate la a fi capabil de a transcede moartea si egoismul pe masura ce cunoaste tot mai mult si mai mult realitatea propriei fiinte si a lumii in care traieste.

Cum discerne omul adevarul de minciuna? Cu asta descurca-se fiecare cum poate! De asta si e o asa de dificila aventura cautarea adevarului – pentru ca in fata acestui avant stau foarte multe impotriveli. Si as mai adauga ca este o cautare esentiala din simplul fapt ca omul, in aceasta arena a vietii, in acest spatiu, este o faptura a actiunii si din aceasta nu poate iesi (a nu actiona este tot o forma de actiune in esenta, daca intelegem actiunea ca luarea unei pozitii fata de o anume circumstanta/eveniment/obiect/entitate care apare in raza de actiune a sistemului explorator) iar a actiona pe baza unor “date” eronate duce la consecinte de la neplacute la mortale.

Legat de adevar, ceva interesant auzit a fost expresia: fiecare om are adevarul sau. La o prima vedere afirmatia pare inepta: cum adica “adevarul sau” ? Exista adevar si punct, esti sau nu esti de partea lui. Detii adevarul sau detii minciuna. Devii mai putin intrasigent daca intelegi prin acea sintagma ca fiecare om traieste dupa un set de informatii/credinte pe care le considera adevarate. Expresiile pot parea ca inseamna acelasi lucru insa a doua are o doza mult mai mare de precizie si deci, zic eu, de adevar. Din pricina acestui lucru, ca fiecare are adevarul sau, discutiile in contradictoriu devin anevoioase ba chiar se transforma in altercatii. Pe cand, daca raportarea se face la Adevar ca la ceva dincolo de, mai mare decat individualitatea personala, atunci se poate renunta la “informatia”/credinta considerata adevarata dar dovedita ca fiind mincinoasa pentru a o insusi pe cea nou descoperita ca fiind adevarata. Ce il face pe om sa se lege de o minciuna uneori ani la rand? De ce ii este anevoios sa-si vada si recunoasca greseala desi plateste pentru asta cu suferinta inutila?

Ganduri despre moda

Oamenii se imbraca in duhuri si stări, nu in țoale si farduri. Cucereste o inima bogata in bunatate, inima statornicita pe calea binelui, deci o inima curajosa peste care intelepciunea si-a croit dantelariile. Iar ochii sunt oglinda inimii.

Din jurnalul unui supererou caruia i s-a cam luat

Nu mai pot. Pur și simplu nu mai pot. In fiecare zi același lucru, iar și iar. Devine din ce in ce mai plictisitor, din ce in ce mai sufocant! N-am și eu dreptul la o pauza? N-am si eu dreptul la un concediu de măcar o luna sa stau și eu cu cracii pe perete sau de ce nu, sa văd o plaja tropicala, o planeta undeva? As cânta la mandolina sau as citi niște poezie, as sta prin păduri ca pustnicii sa ascult cucuvelele cum cânta noaptea sau urșii cum se bat pe o bucata de peste! As merge pe jos! Da! Eu! As merge pe jos! Ce dacă as putea zbura cu viteza luminii? Mergând încet, cătinel poți vedea minunăția asta de planeta. As merge in pustiurile Gobiului, in pădurile ecuatoriale, dar unde nu as merge când sunt atâtea lucruri de văzut pe aceasta spectaculoasa planeta! La noi, pe Kripton, nu era ca aici! Nu, era mult mai neizbitor peisajul dar știam sa ni-l facem plăcut. Exista o vorba la unul dintre neamurile acestei planete: a face din rahat bici. Fix asta este ceea ce am făcut noi cu Kripton. Ni s-a dat o fundătura de planeta și am transformat-o in paradis. Aici, pe Pământ, oamenii au primit un paradis de planeta și tare mi-e ca peste putina vreme v-a deveni de nelocuit. Și eu pe oamenii ăștia trebuie să-i apar. Zilnic. Iar și iar! De ei înșiși! Și sa nu crezi, Jurnalule, ca nu mi-a trecut prin cap sa ii las de capul lor, ceea ce in mare parte ii las, nu ma bag in politicile sau filozofia lor, mi-a trecut de mai multe ori, dar pur și simplu nu ma lasă inima sa-i las. Sunt atât de fragili și atât de prosti încât te gândești cum Doamne iartă-ma au stat atât de mult pe aici.
Dar nu mai pot, pur și simplu sunt satul. Ieri de exemplu a trebuit sa stau 5 ore de vorba cu unul care voia sa se arunce după o clădire. Jurnalule, sunt făcut sa opresc gloanțele, sa înghit bombe termonucleare, sa întorc planeta in timp, nu sa fac ore de psihoterapie cu niște minti… as vrea sa zic primitive dar nu e așa. As zice mai degrabă perverse. Jurnalule, omului ii place suferința, asta am ajuns sa cred. Nu inteleg de ce oamenii nu pot sau nu vor sa observe mai multe dimensiuni ale aceluiași lucru, sa analizeze care varianta este optima și sa o aleagă pe aceea? In schimb se agata cu toată puterea ca îndrăgostiții de himere și de lupte care nu-și mai au sensul. Le lipsește aproape total capacitatea de detașare, cresc intr-o anumită mentalitate, experiența suferinței le spune ca drumul lor e greșit, ca tot de suferința vor avea parte iar ei, in loc sa lase o mentalitate care nu-i ajuta la o parte, sa o arunce la gunoi cum își arunca oricare alte lucruri de care se plictisesc, se agata de asta cu dinții, sunt dispuși sa o apere cu prețul vieții, ba chiar sa omoare pentru ea, construindu-și cele mai introtocheate argumente doar ca sa nu admită ca au greșit, ca nu stau in adevăr. Este, pentru orice observator din afara, o nebunie evidentă! Oamenii vor atat de mult sa nu stea in afara adevărului, de fapt Jurnalule, este greșit spus: oamenii vor atât de mult sa creadă despre ei înșiși ca nu stau in afara adevărului încât refuza adevarul dacă acesta le arată ca STAU IN AFARA ADEVĂRULUI!!!
Nu mai pot cu ei, Draga Jurnalule! As vrea sa le spun multe, sa le arat alte cai, cai care le-ar face viața utopia dupa care visează și pentru care s-au masacrat atâta! Dar nu asculta. Mințile lor sunt ca ziduri de care cuvintele mele se sparg…

Adevăr vs Minciună

Atunci când ești căzut la pământ, stăpânit de patimi, plin de obiceiuri proaste ale căror consecințe îți lasă permanent un gust de cenușă în gură, strivit de puterea obișnuinței care ți-a devenit natură-eu, incapabil să te despărți de lanțurile grele care te cocoșează mai poți face totuși un singur lucru, fără de care ești cu adevărat pierdut, care este început, cale și culme a oricărei creșteri lăuntrice, izbăvire de iad: sa te tii cu dinții de adevăr și să urăști minciuna! Sa numești căcatul, căcat, putoarea, putoare și să nu te coafezi! Să nu coafezi nimic din starea ta lăuntrică. Astfel rămâi într-o relație cu Idealul, chiar dacă extrem de dureroasă, (Cum ai putea sa vrei să nu te doară?!) văzând mereu distanța gigantica între tine și Acesta, dar cât se poate de reala! Pe când dacă minți, dacă te minți și-ti construiești în laboratoarele minții o imagine de sine care sa-ți permită să ai o existență confortabilă, călduță, zicându-ți că nu e dracul chiar atât de negru, “las-o, mă, ca merge și așa”, atunci Dumnezeu sa aibă mila de sufletul tău! Doar durerea te mai poate scapa din noaptea minții, poate, poate vei vrea sa vezi! Căci între adevăr și minciuna este o prăpastie peste care nu se poate trece și doar adevărul te va face liber!

Smerenia

Omul vrea sa fie tot. Duhul sau tânjește după Dumnezeire. Însă își vede neputința. Si astfel se mișcă intr-un cerc vicios dat de tanjire și limita. Este și asta o lucrare a poftei de adevăr, vederea limitei.
Dar nu va ieși din aceasta închisoare pana nu se va smeri, pana nu va accepta in inima sa limita data de legea care zice: plata păcatului este moartea.
Altfel, de-a pururi va încerca sa cucerească totul sfârșind prin a fi zdrobit de limita.

Actualizare ulterioară: Nu poți fi totul. Nici dacă nu stii asta nu poți sa fii. Așa ca ce-ti mai ramane este sa viețuiești in tărâmul tuturor potentialitatilor, hrănit de iluzia lui “as putea fi” – întruchiparea lui Peter Pan, veșnicul copil. Problema e ca, neacceptând limita, fără aceasta smerenie, ajungi sa nu fii nimic, sa nu întruchipezi nimic cu adevărat, sa fii o sâmânța care nu rodește.

“Fericiti cei saraci cu duhul…”

Pentru prima oara in 30 de ani am inteles sau cred ca m-am apropiat intrucatva de intelesul expresiei: “fericiti cei saraci cu duhul!” Fara indoiala, nu fara ajutorul profesorului Jordan Peterson si ale lui prelegeri.

Pana acum stiam ca are treaba cu smerenia, cu modestia si ca nu este apologia prostiei, a lipsei de profunzime, a vietuirii tampe, a datului la infinit cu capul de pragul de sus, a sfintei simplitati a femeii care a pus niste paie la rugul care urma sa carbonizeze un om gandind ca face un bine.
Nu este apologia prostiei dar are foarte multa treaba cu ea, cu prostia in sensul ca noi toti suntem si vom fi, atata timp cat vietuim in aceasta viata pamanteasca, invariabil prosti. Desigur, unii mai prosti ca altii dar asta nu are importanta

“Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este imparatia cerurilor.” Din aceasta perspectiva, a dobandirii imparatiei cerurilor, care uluitor lucru, este inauntrul nostru, faptul ca esti mai putin prost decat fratele tau nu conteaza. Conteaza sa nu te inlemnesti intr-o pernicioasa parere de sine, sa nu ti se para ca stii, sa nu ti se para ca ai ajuns, ci sa ti se para, si mai indreptatita parere nu cred sa existe, dimpotriva ca inca nu ai aflat, ca mai sunt lucruri de invatat. Conteaza sa fii intr-o efervescenta cautare, intr-o permanenta deschidere caci poate unde te-ai uitat pana atunci nu te-ai uitat bine si o noua dimensiune, o noua fateta a respectivei probleme ti se va revela daca privesti atent si receptiv.

Doua pilde mi-au venit in minte cand am avut aceasta revelatie.
Prima, a inteleptului antic, Socrate: “Stiu ca nu stiu nimic!” Iata, acest om a avut saracia cu duhul, prima treapta a dobandirii Imparatiei Cerurilor caci ce adanc mai poate sa strabata mintea unuia care-si zice: gata, stiu tot! Nu mai am ce invata!
A doua, a avvei Arsenie:
“Întrebându-l odată avva Arsenie pe un bătrân egiptean despre gândurile sale, altul l-a întrebat văzându-l:
– Avva Arsenie, cum de îl întrebi tu pe acest ţăran despre gândurile sale, care ai atâta învăţătură grecească şi de-a Romei?
– Învăţătura Romei şi pe cea grecească o am, dar alfabetul ţăranului acesta nu l-am învăţat.”

De ce zic ca suntem invariabil prosti pana la sfarsitul vietii? Deoarece omul nu se naste nici invatat nici intelept iara taramul cunoasterii pe care o are de acumulat este vast si adanc. Intotdeauna ceea ce nu stie va fi coplesitor mai mult, mai bogat decat ceea ce stie iar senzatia psihologica ca, afland cate ceva, a ajuns sa stie deci nu mai e nevoie de cercetare nu este altceva decat un somn al fiintei, o scufundare din starea de prezenta in cea de hibernare daunatoare a spiritului. Viata are mecanismele ei sa te trezeasca, totusi, desi candva s-a zis omului, ca un vesnic avertisment: “nu fi ca un cal si ca un catar la care nu este pricepere!”
Oare ce sta la baza poticnirii intr-o anumita stare? Sa fie oare povestea gasirii pamantului fagaduintei in care curge lapte si miere infipta ca un tarus in miezul fiintei omenesti? Recunosc ca viata incepe cu o sanatoasa reticenta fata de durere, suferinta, tragic etc si poate tanjim totusi impotriva evidentelor din oricare parte, dupa locul “unde nu este durere, intristare, nici suspin ci viata fara de sfarsit”. Oare ce este orice durere decat amenintarea tipatoare a posibilitatii sfarsitului vietii, a descinderii intr-un abis de necunoscut care poate fi destructurant la modul cel mai propriu.
Poate ca la linia dintre ordine si haos, cea care iti permite sa vezi nemijlocit in abis nu e tocmai simpatic de trait.

Dorinta…

Obiectul dorintei are putere asupra mea prin aceea ca imi da credinta ca e necesar sa am, sa dobandesc acel lucru sa ma simt deplin. Adica mecanismul puternic de gandire/ simtire este urmatorul: nu pot concepe ca dobandind ceea ce doresc sa ma simt in continuare gol, aspirand, lipsit, tanjind. Se doreste o anumita deplinatate si se asmute dorinta asupra unui lucru, om, evniment, situatie incarcandu-l cu aceasta deplina, totala, desavarsita putere. Este practic idolatrie. 

Viata multimilenara a omului a aratat o realitate putin cam interesanta, ba as zice chiar vitala. Implinirea dorintelor nu ofera senzatia deplinatatii. Stiu, s-a mai scris asta probabil in milioane de carti, de milioane de ori, dar fiecare in propriul suflet descopera treburili astea singurel.

Deci: vrei ceva! Crancen, la modul barbar, din ficati, bojoci, cu toata sforta creierului reptilian de maimuta oparita nebuna la gratii. Ca e o femeie, o masina, un yacht, o tara, o pozitie, diamante, putere, orice, completeaza pe linia punctata cu ce te-a obsedat din tineretile tale pana in punctul si momentul de acum.
Poanta simpatica e urmatoarea: din momentul in care ai dobandit atat de ravnita comoara incepi sa te saturi. Nu pur si simplu ci de ea, de comoara. Si iar se instaleaza golul, iar incepe cautarea, iar apare la orizont ceva care sa te momeasca cu implinirea, iar tanjesti ca o maimuta turbata, iar lupti, ca de, de s-ar obtine usor, n-ar mai fi niciun fun, nici n-ai mai dori ceva care e la indemana, iar dai din coate sa obtii ceva care odata avut isi pierde din farmec, iti aluneca printre deste ca nisipul. Credeai ca ai ceva virtos, concret, pe care sa te bazezi si cand colo acel ceva te arunca iar la momentul t0: gol, tanjire, cautare, lupta, dobandire, gol, tanjire, cautare, lupta, dobandire. 

Mi se pare oleaca cam de porc! Poate gresesc. Sigur se gasesc oameni care sa zica: acesta e procesul de crestere al omului. Pentru ca tot tanjind si ramanand dezamagit de fiecare data de obiectul incarcat cu puteri mantuitoare se rafineaza tanjirea. Incepi de la exterior: placere, putere si ajungi la chestii mai de interior: (auto) cunoastere, intelepciune, liniste, pace etc. Habar n-am, zic si io! Cert e ca unii oameni traiesc o viata doar incercand sa nu moara de foame, ce sa mai zicem de alte aspecte mai inalte ale trupului gen desfatari sau putere? Nu toata lumea are sansa lui Buda sa cunoasca toata gama de aspecte ale vietii umane. Nu pot sa nu ma intreb oare de ce? E o anume responsabilitate a omului in treaba asta, o miscare foarte fina, o anume acceptare a mediocritatii care-i face pe unii sa bata zeci de ani pasul pe loc sau sa dea inapoi?
Ma gandeam acum ca iti trebuie o anume sinceritate ca acest proces al tanjirii sa devina pentru tine o spirala de crestere. Pe undeva, in spatiul dintre tanjire si dobandire si deci de cunoastere reala a efectului produs de dobandire isi baga dracul coada si in loc sa lupte sa dobandeasca, omul isi construieste realitati alternative in minte in care sa poata trai cu lipsa dobandirii a ceea ce tanjea. Incepe sa se minta pe sine, sa caute motive (foarte indreptatite isi zice) pentru care nu se misca in directia ceruta. Mai e desigur si sinceritatea asumarii esecului stradaniei caci dupa cum am spus, odata ce ai dobandit acel ceva pentru care ai luptat, constati ca nu te implineste. Aici, in momentul asta, o sa suferi un soc. Nu poti sa crezi, nu vrei sa crezi, nu poti sa accepti ca nu te-ai implinit dobandind prin atata lupta una sau alta! Si mai incerci odata. Ai voie. Hai si a treia oara, sa fiu generos! Dupa aia, daca mergi tot pe aceeasi directie, daca nu schimbi nimic, te invarti in cerc ca un nebun! Nu poti face aceleasi lucruri si sa astepti rezultate diferite. Fie schimbi cu totul tema, fie o abordezi pe cea veche din alte unghiuri, o iei mai in profunzime.

Deci, concluzia este ca omul este vesnic nemultumit sau mai bine zis, in cautare de deplinatate.

E o vorba in popor: bogatul nu crede saracului. Eu zic alta: nici saracul nu crede bogatului. Stau unii saraci si se intreaba de unii bogati: da’ ce le trebe, frate, atati bani, mananca cu zece guri? Nu-si pot inchipui sau poate nu vor sa-si inchipuie ca nimic nu satura cu adevarat. Mereu tre sa cauti sa te umpli.

Atat pentru asta seara!
Peace!